Diareea la albine

Nu este propriu-zis o boală ci un fenomen produs de supraîncărcarea cu excremente a intestinului gros, fiind periculoasă atunci când apare ca o consecinţă a nosemozei.

În general, este o consecinţă a relei funcţionări a intestinului gros, atunci când glandele sale nu mai secretă catalaza. Excesul de rezidii şi fermentarea intestinală extind la maximum pereţii intestinului şi a pungii rectale, apăsând asupra tuturor celorlalte organe de digestie şi împiedicând oxigenarea normală a sângelui. Hrana de calitate inferioară, pe timpul iernii, frigul, zgomotul, lumina prea puternică şi lipsa de aer determină o acumulare prea mare de reziduuri şi, în lipsa unui zbor timpuriu de curăţire, albinele nu mai sunt în stare să le reţină, împrăştiindu-le pe faguri, pe scândura de zbor etc., întreaga familie fiind ameninţată cu pieirea. Dacă albinele au parte de un zbor timpuriu diareea se vindecă de la sine.

Primele semne de diaree se pot observa prin ascultare la urdiniş cu tubul acustic sau deschizând stupii, simţim un miros greu emanat din interior, albinele şi fagurii fiind murdari. Aceste manifestări sunt asemănătoare cu cele ale nosemozei şi amibiozei şi, de aceea, se recomandă trimiterea probelor la laborator pentru analize.

În afara consumului mierii necorespunzătoare şi a nosemozei, sucurile zaharate pe care albinele le culeg toamna târziu de pe fructele căzute de prin pomi şi de la struguri, pot declanşa de asemenea diareea. La fel şi zgomotele prea mari produse iarna de ciocănitori, şoareci, o circulaţie prea activă şi zgomotoasă de autovehicule pe un drum din apropierea stupinei, ori deschiderea bruscă a podişorului, astuparea urdinişului cu cadavrele albinelor, umiditatea excesivă, siropul preparat greşit (prin adăugarea unei porţii prea mari de tartru pentru invertire, sau apă de puţ cu prea multe săruri minerale), lipsa apei etc.